Tristetea...

Tristeţea este o stare de spirit constituită din descurajare,greutate şi suferiţă psihică, deprimare, disperare, apăsare, depresii...

O primă cauză a tristeţii este faptul că omul se simte lipsit de plăcere, fie prezentă, fie nădăjduită, sentimentul lipsirii de un bun material sau a lipsei de împlinire a unei dorinţe trupeşti. În acest caz, tămăduirea tristeţii implică în mod esenţial renunţarea la dorinţele şi plăcerile trupeşti şi dezlipirea de bunurile materiale, mergând până la dispreţuirea lor.
In zilele care au trecut am vazut doar tristete,ma intreb oare asa este legea vieti?oare asa vrea El sa traim?sau poate noi facem sa fie totul asa...

Omul supus trupului râvneşte nu numai la bunuri materiale, ci şi la cinstea şi slava lumească.

Mânia este o altă cauză a tristeţii, care fie este o urmare directă a ei, fie că se manifestă ca ranchiună în urma unei jigniri.

Pricina tristeţii omului nu stă în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ură, ranchiună, ci în noi înşine. A înceta orice relaţie cu persoanele în cauză nu este o metodă potrivită de vindecare. Continuând să-l vezi şi să-i vorbeşti celui care te-a întristat, ajungi să te vindeci mai repede. Astfel te lupţi direct cu greutăţile care sunt pricina tristeţii şi le învingi mai repede şi mai uşor. În singurătate există primejdia ca aceste motive ale tristeţii să rămână mai mult sau mai puţin necunoscute, ele continund să acţioneze şi să-l ţină pe om în întristare. Amintirea jignirilor, resentimentelor, ranchiuna, în general toate urmările mâniei au tendinţa să se dezvolte în chip ascuns, sporind şi întărindu-se sub efectul imaginaţiei, răspândindu-se ca veninul şi otrăvind sufletul în întregime.

"Domnul Isus ne îndeamnă nu numai să nu ne supărăm pe cei care ne jignesc, dar să-i socotim adevăraţi binefăcători ai noştri, doctori care ne dau leacuri pentru bolile sufletului, să le fim recunoscători şi să le mulţumim… Dacă însă te vei mâhni e ca şi cum i-ai spune lui Hristos: Nu voiesc leacurile Tale"

Se cuvine ca întotdeauna să-l iertăm pe cel care ne-a jignit, să lepădăm ranchiuna faţă de el şi să-i arătăm bunăvoinţă şi iubire. Şi purtându-ne aşa putem scăpa mai uşor de tristeţea din sufletul nostru, mai ales dacă ne rugăm pentru el. Nu pe cel care ne-a jignit să-l osândim, ci pe noi înşine, fie socotind că într-adevăr suntem păcătoşi, fie înţelegând că într-un anume fel, prin cuvânt, sau prin purtare sau prin vreo faptă a noastră, l-am făcut pe fratele nostru să se poarte astfel.

În sufletul omului poate apărea o tristeţe lipsită de orice noimă, care, în majoriatea cazurilor, este iscată nemijlocit de lucrarea diavolului. În acest caz nu se poate da un leac anume, ci este nevoie de o îngrijire mai generală.

Este bine ca cel cuprins de tristeţe să nu se închidă în sine, ceea ce ar duce la sporirea bolii, ci să iasă din starea sa, să îşi descopere gandurile unor``Parinti Spirituali`` . Astfel va putea să scape de aceste gânduri şi va primi de la ei cuvinte de mângâiere care îi vor fi de mare folos. "Deoarece doctorii îngrijesc rănile trupului până când se stinge toată durerea, oare nu tot aşa trebuie să facem şi când e vorba de suferinţa sufletului? Tristeţea este o rană a sufletului care trebuie spălată cu apă binefăcătoare a cuvântului plin de blândeţe… Doctorii se folosesc de un burete; noi ne folosim de limbă ca să dăm de leacul cel bun ISUS.

``Nu-i diavolul cel care pricinuieşte tristeţea, ci tristeţea face puternic pe diavol şi ne bagă în cap gândurile cele rele`` . "Cel care se aşteaptă să mai sufere încă va suporta cu uşurinţă chiar un noian de suferinţe; dar cel aşezat jos ca să se odihnească, acela care şi-a eliberat mintea de griji, este cuprins de o îndoită tulburare şi cade doborât dacă se întâmplă să vină peste el un alt necaz, fie chiar ca cel mai înainte…"

Omul poate găsi ajutorul şi mângâierea de care are nevoie citind texte potrivite din Sf. Scriptură şi meditând la înţelesul lor, leac foarte potrivnic dacă este însoţit şi de rugăciune. Rugăciunea este leacul cel mai puternic împotriva tristeţii, oricare ar fi pricina ei. "Rugăciunea este izgonire a tristeţii şi a mâhnirii"
Cântarea de Psalmi s-a dovedit a fi un leac foarte potrivit şi foarte puternic împotriva tristeţii, iar rugăciunea inimii, lucrată cu trezvie şi luare-aminte, este leacul cel mare ar oricăror tristeţi.

Lupta împotriva tristeţii şi biruirea acestei patimi nu-l duc de îndată pe om la starea opusă ei, adică la bucurie. Omul trebuie să se străduiască mai întâi să înlocuiască tristeţea ca patimă cu altă tristeţe, cu fericita întristare, singura care poate duce la adevărata bucurie.

Tristeţea virtuoasă numită şi tânguire, plâns, străpungerea inimii, stă mai întâi de toate în mâhnirea omului de a se fii înstrăinat de Dumnezeu şi de a fi departe de El. Mai stă în mâhnirea pentru aproapele înstrăinat de Dumnezeu, şi în întristarea pentru greşelile şi neputinţele lui. Apostolul Pavel spune: "în adevar,cand intristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire,si de care cineva nu se caieste niciodata;pe cand întristarea lumii aduce moartea." (II Cor. 7:10).

Hristos "îi numeşte fericiţi pe cei ce plâng, dar nu pe cei care varsă lacrimi din pricini omeneşti, cum ar fi pierderea vreunui bun vremelnic, ci pe cei care plâng aşa cum se cuvine creştinilor, cu inimă zdrobită, care îşi plâng ticăloşia şi se căiesc pentru păcatele lor``

Însuşi Domnul zice: "Adevărat, adevărat va spun ca,voi veţi plânge şi vă veţi tângui,iar lumea se va bucura;va veti intrista, dar întristarea voastră se va face în bucurie" (Ioan 16:20).